M-am distrat si putin enervat, sau mai precis spus, revoltat la noul scandal din politica valaha: cine numeste comisarul roman. Toti ipochimenii politici cat de cat importanti, chiar si presedintele marseaja pe ideea ca trebuie sa obtinem un portofoliu important de comisar european, pe masura ponderii pe care Romania o are in Uniunea Europeana. Imediat hohotul de ras mi-a zguduit dantura si cerul palatin. Care importanta? Prin ce s-a distins Romania in acesti doi ani de prezenta in structurile comunitare? Capetele noastre destepte vor sa arate ca avem nerv (mai degraba verb si mai ales acolo la ei, pe Dambovitza), ca suntem ambitiosi, ca putem dupa principiul "hai baieti ca se poate, hai".Declarativ caci in acest domeniu noi suntem foarte performanti, am pus ochii nici mai mult nici mai putin decat pe cel mai important portofoliu al Comisiei, pe cel al Agriculturii. De ce? Pentru ca politicienii valahi cred in continuare ca peste tot merge principiul geto-dac "sa-mi instalez omu' meu acolo ca sa pot stoarce mai bine". Oricum noi stoarcem, cel putin la nivel teoretic, bugetul Comisiei de miliarde bune de euro,25- daca-i luam pe toti, banii tarilor care contribuie net precum Franta ( care in perioada 2007-2013 are o balanta , negativa, intre ceea ce primeste si ceea ce da de 51 mld euro, Germania, cu 86, Italia cu 56, Marea Britanie cu 56 sau Olanda cu 26). Insa politicienii valahi sunt hamestiti, vor mai mult crezand ca daca au omu' lor la Agricultura vor putea directiona mai multi bani catre o agricultura romaneasca muribunda care se aseamana cu o sita, indiferent cati bani bagi tot nu produce. Dar la tara sunt cei mai multi dintre votantii fideli care se mai obosesc sa mearga la vot la strigarea si tuica primarului. Care va fi mandru sa le spun "Stiti ba voi fraierilor ce-a facut partidu meu? Stiti ca l-a pus la Brucseles pa unu d-al nostru sa va dea si mai multe subventii?!" Caci oricum taranul roman se pune in miscare numai cand aude magicul cuvant de subventii. Aceasta atitudine "ambitioasa" a politicienlor romani este FOARTE caracteristica poporului roman, nu conteaza competentele si realitatea ci datul din coade, pila, tipatul cat mai strident. Ma intreb oare de ce tari mari care realizeaza procente importante din PIB al Uniunii s-ar da la o parte din fata noastra? Din politetea aia occidentala? Si cum poti tu ca presedinte sa afirmi ca suntem o tara importanta din U.E. cand contributia noastra la PIB-ul comunitar cred ca nu depaseste un amarat de procent in timp ce cel al Germaniei ajunge la 21%, al Frantei la 16% iar al Olandei la 5%? Sa incetam sa ne raportam doar la suprafata si la ce a mai ramas din populatia Romaniei, sa ajungem si noi in secolului 21 cand lumea civilizata se raporteaza la altceva nu la paduri, dealuri si numar de regimente cu baionete-n puscoace.
Codrut Constantinescu
Fenomenul Burnout – un moft, un stigmat, o cale de reconectare la viaţă
Acum 32 de minute
Postări
Despre criză cu zâmbetul pe buze
RăspundețiȘtergereLinişte, că ne privim în ochi…
"Criză? – îşi zice mai întâi de toate – ce naiba e o criză? Să ne hotărâm asupra acestui termen! O criză este trecerea de la un regim de funcţionare la un altul: trecere pe care unele semne sau simptome o fac sensibilă. În timpul unei crize, timpul pare a-şi schimba natura, durata nu mai este percepută ca în starea obişnuită a lucrurilor. În loc să măsoare permanenţa ea măsoară variaţia. Orice criză implică interveniţa de “cauze” noi care tulbură un echilibru mobil sau imobil ce există", scria Paul Valery în eseul său Cuvânt despre inteligenţă.
Şi cât de actuale sunt astăzi cuvintele maestrului francez, la mai bine de 50 de ani de când au fost scrise, pentru noi cei de acum, “atinşi” grav în sănătatea noastră morală. Suntem – şi nu cred că greşesc făcând această afirmaţie – într-o profundă criză morală, fără precedent în ultima vreme. Poate cea mai gravă din întreaga noastră istorie postbelică. Nu mă refer, evident, la o criză morală în sensul exagerarii imoralităţii sau al unei decăderi din acest punct de vedere.
Este vorba despre o gravă deteriorare a moralităţii prin mutilare. Pentru că, un popor căruia, în covârşitoarea sa majoritate, nu i-a mai rămas, practic, nimic – sau aproape nimic – decât problema subzistenţei imediate, nu reprezintă altceva decât imaginea fidelă a unei sociatăţi mutilate. Traumatizate. Aduse încet dar sigur la un stadiu vecin cu un anumit tip de animalitate, similar cu acela de dinaite de 1989.
Dincolo de preocupările aşa-zis “domestice” – asigurarea hranei zilnice, întreţinerea familiei şi a locuinţei (evident, pentru cei care au una), etc. – le-a mai rămas ceva românilor, mai preţios decât propria lor persoană? Poate doar acea fericire personală, care şi ea, nu-i altceva decât o tâmpenie, atâta vreme cât nu poţi fi fericit de unul singur!
Se mai întreabă, oare, cineva, mai are cineva puterea şi răbdarea să se întrebe nu ce-am ajuns noi în ochii altora – imaginea este mai mult decât şifonată, pentru a mă exprima cu blândeţe – ci în proprii noştri ochi? Se mai întreabă cineva ce-am ajuns noi în Europa? În lume?
Ce-am fost şi ce rol am jucat cândva, nu cu mult timp în urmă, atunci când Bucureştiului i se spunea, la modul cel mai flatant, Micul Paris iar oamenii noştri de stat şi, mai cu seamă, cei de cultură, nu erau cu nimic mai prejos decât marile modele ale Europei civilizate?
Cu siguranţă că numărul celor care-şi mai pun asemenea întrebări este în scădere sau chiar tinde către zero, cum doar cu numărul caprelor negre – fala ţării! – se mai întâmplă.
Cât despre de-alde noi, cei care ne mai batem capul cu astfel de probleme prin vreun colţ rătăcit de ... blog/pagină – în timp ce mulţi, tot mai mulţi sunt preocupaţi tot de numere, dar al vilelor, maşinilor de lux, banilor din conturi etc. – avem toate şansele să fim arătaţi - dacă nu cumva chiar şi suntem! - la un moment dat, cu degetul, compătimiţi ba mai mult, “interpelaţi” – că tot e la modă cuvântul – de cineva cu mintea încremenită în bezna roşie, cum mi s-a întâmplat deunăzi când mă aflam în piaţă, după roşii şi castraveţi: "N-aţi ieşit, voi, bă, bărboşilor, în stradă şi-aţi strigat din tot bojocii “Libertate!” şi “Jos comunismul!”, ba aţi mai şi murit unii ca proştii? Ce te miri cât e un kil’ dă roşii? Uită-te cât e un ou! Din cauza voastră dăm acu’ noi ăştia bătrânii, pe un ou cât aveam salariu’ pe timpu’ lu’ nea Nicu! Acu’, mâncaţi flăcăi, răbdări prăjite iar dacă nu găsiţi nici d’alea, postiţi şi de restul cântaţi să nu vă mai auziţi maţele ghiorăind! Ia mai tăcă-vă fleanca şi…ciocu’ mic, c-a avut dreptate ăla şi la muncă nu la întins mâna!...!”
Ar mai fi ceva de spus? Nu-i aşa că nu-i nici o criză? Ce criză? Nu cumva visăm? Hai, terminaţi, odată, cu cârteala, mai vedeţi-vă de treabă şi ia mai staţi la locurile voastre!
Bogdan Stoicescu
Ar fi prea simplu sa tacem.Si daca ce a mai ramas din constinta prapadita a acestei natiuni se refugiaza in aceste modeste si pierdute pagini de blog sau cele tiparite in reviste cu tiraje confidentiale ?! Confidentiale pentru ca ne e rusine "cat" de minoritari am ajuns. IN ceea ce priveste "vocea profunda a poporului " de la tarabe nu pot avea decat mila fata de o astfel de abordare latrata, dupa cum mai mai postat o enervare aici (despre nostalgia de nea Nicu). Oamenii astia, indiferent daca or fi majoritate, nu asta conteaza aici, nu au reusit sa se ridice nici cu un milimetru catre conditia de om liber. Sclavi s-au nascut si regreta ca nu au fost lasati sa moara scalvi, ceva, Libertatea, le-a trecut fulgurant pe sub ochi dar nu au reusit sa inteleaga despre ce e vorba, ca e vorba despre altceva decat stomac si organe insa si-au pastrat ura fata de cei care au inhatat acel ceva si au facut ceva cu ea. Cu libertatea (barbosilor, ochelaristilor si pletosilor).
RăspundețiȘtergere